Mircea Miclea. Despre a alege cine vrei să fii. Și de ce ai merge în Siberia

Oamenii care fac mai multe lucruri și sunt mai performanți sunt cei care cred despre ei că sunt ușor mai capabili decât sunt – nu mult, ușor. Că viitorul este ușor mai bun decât va fi și că e mai controlabil decât efectiv poate fi. Acești oameni se simt mai bine în pielea lor, fac mai multe lucruri decât realiștii. Dincolo de date, care sunt extrem de importante, dincolo de logică și de știință, care este și ea extrem de importantă, ne trebuie și încredere, un gram de iluzie, de speranță.  

 

Conversația cu Mircea Miclea e o discuție captivantă despre speranță, imaginație și încredere ca ingrediente pentru progres și ca antidot la cultura fricii care ne întemnițează în lumile noastre mici. E, în același timp, o conversație plină de idei pe care fiecare dintre noi le poate aplica, chiar de astăzi, pentru a trăi vieți mai libere și mai împlinite și pentru a realiza ceea ce avem capacitatea de a realiza. 

Mircea este doctor în psihologie și are un masterat în administrarea afacerilor. Este profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babes Bolyai, din Cluj Napoca. A fost cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității, cancelar al Universității și este fondatorul școlii cognitive în psihologia românească. A fost ministru al educației timp de un an, în 2004-2005, poziție din care a demisionat când a realizat că nu poate fi de acord cu politica din educație la acea vreme. Timp de cinci ani, a fost șeful Comisiei prezidențiale pentru Educație. Este reprezentant în România al Societății Europene de Psihologie Cognitivă și membru în numeroase organizații profesionale internaționale. Dincolo de o carieră strălucită în educație și psihologie, Mircea este antreprenor. A fondat în 2003 Cognitrom, companie ce se ocupă de cercetare și dezvoltare de produse și servicii care se află la intersecția între psihologie si tehnologie. Le puteți găsi pe paxonline.net și depreter.ro. 

IDEI PRINCIPALE 

  1. Călătoriile sunt o modalitate de a te vindeca de ego, de egocentrismul pe care îl acumulezi fără să vrei stând în lumi mici, care îți dau impresia că ești mai important decât ești. Călătoriile sunt o modalitate de a te arunca într-o lume plină de impredictibilitate, în care nu însemni mare lucru, ceea ce te ajută, pentru că te fac să fii mai puternic, să accepți mai ușor impredictibilitatea și să fii și mai umil. E un foarte bun exercițiu de igienă mintală.
  2. „Cine se apără tot timpul nu câștigă niciodată”. Principalul cost al excesului de siguranță este subdezvoltarea potențialului propriu, ca individ și  comunitate. O comunitate care tot timpul se apără nu poate să se dezvolte. Cetățile care și-au înălțat foarte mult zidurile ca să se apere de prezumtivi atacatori, la un moment dat au intrat în colaps, pentru că zidurile erau prea înalte, le împiedicau să se dezvolte. Au câștigat cetățile care au ieșit în afara zidurilor. Câștigăm mereu dacă ieșim din sistemele noastre defensive. Omenirea a progresat pentru că oamenii au ieșit din zonele lor de siguranță și s-au confruntat cu nesiguranța.
  3. Cu cât asimilăm mai mult din diversitatea lumii, cu atât suntem mai echilibrați, suntem mai acasă în lumea aceasta. Lucrurile pe care le evităm în mod sistematic încep să devină inconfortabile, iar creierul le va indexa ca fiind periculoase. Atunci când vreau să înfrunt o situație pe care anterior am evitat-o, creierul îmi va da o reacție de anixetate. Cu cât evităm mai mult situațiile incomode, cu atât devenim mai anxioși. Dacă alegem să înfruntăm situațiile care nu ne convin, avem mai multe șanse de a rămâne echilibrați.
  4. Trăim într-o cultură a fricii. Sunt mai multe surse ca au hrănit-o: globalizarea, progresul cunoașterii, care a dus la un și mai mare progres al non-cunoașterii, marketingul, care și-a dat seama că poate câștiga din marketizarea fricilor, a pericolelor. Oamenii sunt convinși că se confruntă cu tot soiul de pericole, deși trăim într-o lume mult mai bună decât alte lumi de dinaintea noastră. Ne e mult mai teamă, deși o ducem mult mai bine.
  5. Adevărata credință este cea la care ajungi fără să ai toate dovezile necesare și suficiente ca să crezi. Este asumarea unui risc. O credință care rezultă numai pe bază de dovezi are puțină valoare adăugată. Același lucru este valabil când e vorba de încrederea în noi. Adevărata încredere este atunci când nu ai toate dovezile că merită să crezi în tine, dar îți asumi riscul că vei reuși.
  6. Unul dintre motoarele esențiale de dezvoltare este speranța, care se bazează pe încredere, și care uneori trebuie să scurtcircuiteze datele. Cei care sunt foarte realiști se pot adapta, dar ei nu schimbă lumea. Ca să schimbi lumea trebuie să ai o distorsiune ușoară, în sens pozitiv, a reprezentării despre lume. O iluzie. Trebuie să te abați un pic de la realitate. Dincolo de date, care sunt extrem de importante, dincolo de logică și de știință, care este și ea extrem de importantă, ne trebuie și încredere, un pic de iluzie, de speranță.  
  7. Suntem o cultură care prețuiește mai mult victimele decât eroii. Nu contează atât de mult ce a făcut viața din noi până la un moment dat, contează ce facem noi cu ceea ce viața a făcut din noi. Asta e diferența dintre o victimă și un erou: o victimă face din prezentul și viitorul ei notă de subsol la trecutul ei, un erou face din prezentul și viitorul lui altceva decât ar fi făcut trecutul din el. 
  8. Sunt două categorii de oameni: oameni bălți și oameni râuri. Oamenii bălți sunt foarte sensibili la ceea ce se întâmplă în jurul lor, imediat simt din ce parte bate vântul. În realitate, ei stau pe loc, iar pe termen lung, se înnămolesc și devin mlaștini. Oamenii râuri sunt cei care au un proiect personal sau niște obsesii, niște lucruri în care cred, și încep să meargă în direcția respectivă. La început, matca e greu de făcut, dar după o vreme devin un râu care curge într-o direcție clară, tot mai liniștit și tot mai puternic. Mai degrabă e important să fim oameni râuri decât oameni bălți. 

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.


Transcrierea conversației

Andreea Roșca:
Mircea, bine te-am regăsit, abia așteptam conversația noastră! Aș vrea să vorbim despre perioada asta pe care o trăim și despre ce se întâmplă cu speranța și capacitatea noastră de a ne mobiliza, a acționa, a crea lucruri și a crede unii în ceilalți.
Dar aș vrea să începem dintr-un alt punct. Mi-ai spus odată că, atunci când obosești, pleci. Și că încerci să trăiești după un precept care vine din lumea arabă și care spune că adevărata călătorie este cea din care nu știi dacă te mai întorci. Vorbește puțin despre ultima ta călătorie.

Mircea Miclea

Ultima mea mare călătorie a fost în jurul lumii, timp de 81 de zile, cu copilul meu. Exact ca în Jules Verne, asta a fost și ideea: oare cum poți să înconjori lumea în 81 de zile acum, în secolul XXI. Așa că am umblat multă vreme: prin Siberia, cu trenuri de clasa a treia, cu camionul, cu tractorul, pe jos până în Vladivostok, după care am luat un avion până în Japonia, am stat două săptămâni și ceva acolo, apoi am traversat America de la vest la est și am zburat la Reykjavik, apoi la Londra și de acolo, cu trenul, am venit acasă. Ideea a fost să mergem cu avionul doar peste oceane, să nu programăm nimic și să facem totul pe loc, la fața locului. Ce se întâmplă se întâmplă. Să ne confruntăm efectiv cu impredictibilitatea, să vedem cum o trăim, cum o simțim în fiecare zi. Nu știam unde o să dormim, nu știam dacă o să avem o cazare sau nu, dacă o să mâncăm sau nu…

De ce fac lucrurile acestea? Pentru că e un foarte bun exercițiu de igienă mintală. Noi trăim în lumi mici, lumi în care sunt, de regulă, câteva sute de oameni care ne cunosc cu adevărat. Numai în lumile astea trăim – cu colegii noștri de muncă, cu cei care sunt în vecinătatea noastră, cu cei pe care-i întâlnim de regulă în metrou sau în autobuz, când mergem spre serviciu. În această lume mică, în care oamenii ne cunosc, noi credem că suntem în centru sau că suntem mult mai importanți decât suntem. Trebuie să plecăm în alte lumi, în care chiar nu însemnăm mare lucru. Nimeni nu știe de noi. Dacă picăm pe stradă, nimeni nu știe cum ne cheamă, dacă merită să întindă mâna după noi sau nu. Dacă mergi pe străzile din Calcutta, de exemplu, și în jurul tău sunt mii de oameni care se duc în toate direcțiile, zi și noapte, și nu ai nici cea mai mică intimitate de a sta tu cu tine, atunci îți dai seama, de fapt, ce însemni în ordinea universului, că nu ești mare lucru.

Și, atunci, e o modalitate de a te vindeca de ego, de egocentrismul pe care îl acumulezi fără să vrei stând în lumi mici, care îți dau impresia că ești mai important decât ești. E o modalitate de a scăpa de egoul tău și de a te arunca într-o lume plină de impredictibilitate, în care nu însemni mare lucru. Te ajută, pentru că te face să fii mai puternic și să accepți mai clar impredictibilitatea. Și să fii și mai umil.

E un foarte bun exercițiu de igienă mintală. Noi facem adesea exerciții de igienă fizică, ne spălăm pe dinți, ne spălăm pe față. Lucrurile acestea sunt extrem de importante pe termen lung – dacă nu le facem o zi nu e mare lucru, dar dacă nu le facem în mod constant dobândim tot felul de boli, adesea extrem de grave. Și uităm că același lucru trebuie să facem cu sănătatea noastră mintală. Noi îl luăm ca pe un lucru de la sine înțeles. Nu nu e de la sine înțeles.

Așa cum facem exerciții de igienă fizică, trebuie să facem exerciții de igienă mintală. Printre altele, pentru a scăpa de excesul de ego și de excesul de siguranță pe care lumile în care noi stăm ni le conferă, pentru că știm deja pe ce butoane să apăsăm când mergem la baie sau când coborâm scările, știm cum să o luăm în drumul spre serviciu, știm o mulțime de lucruri despre lumea în care trăim, ceea ce o face foarte predictibilă. Este o lume mult mai sigură decât alte lumi și ne obișnuim cu siguranța asta mult prea mult. Și atunci trebuie să scăpăm de sentimentul ăsta excesiv de siguranță – și nu putem să scăpăm decât ieșind în alte lumi, total diferite decât lumile în care trăim.

Andreea Roșca

Eu cred că lucrul ăsta e valabil mai ales în zilele astea. Îmi pare că nimic în jurul nostru nu mai e nici în siguranță, nici predictibil, că ne-a fugit pământul de sub picioare într-un fel pe care nici n-am început să-l înțelegem. Și a crescut foarte mult incertitudinea. Mă întreb dacă acest exces de siguranță de care vorbești aduce cu el și o oarecare fragilitate și îngustime a orizontului, a capacității noastre de a ne imagina alte scenarii, de a înțelege lumea.

Mircea Miclea

Atunci când trăim stări de neliniște, e firesc să căutăm siguranța.
Siguranța este un lucru extrem de important pentru fiecare dintre noi. Doar că, la un moment dat, excesul de siguranță ne împiedică să ne dezvoltăm, să ne exploatăm potențialul. Am scris cândva un articol, „Boilere sau avioane?”. Am pornit de la o expresie tehnică folosită în inginerie. Atunci când construiești ceva trebuie să te gândești că acel ceva va fi funcțional în medii mult mai aversive decât mediile obișnuite. De exemplu, când construiești un avion, trebuie să te gândești că nu va funcționa numai când e timpul frumos, plăcut, ci va funcționa și pe un vânt mult mai puternic decât vântul obișnuit, și pe o ploaie mult mai puternică decât ploaia obișnuită, și în timpul unei furtuni de zăpadă etc. Și tu trebuie să-l faci luând în calcul aceste situații mult mai dificile decât cele obișnuite. Această abordare se numește „factor de siguranță” și măsoară de câte ori îl faci mai puternic, mai rezistent la încercări decât ce i-ar asigura funcționarea obișnuită. Factorul de siguranță pentru un boiler este 6, adică se presupune că el trebuie să reziste la condiții de 6 ori mai dificile decât cele firești de funcționare. Atenție, factorul de construcție al unui avion este 2. De ce? Pentru că, dacă faci un avion mai sigur, cu factor de siguranță 3, 4, 5 sau 6, avionul nu se mai ridică de la pământ.

Asta este o metaforă asupra căreia vreau să insist. Dacă suntem prea mult în siguranță, nu ne mai ridicăm de la pământ. Fierbem în suc propriu, ne consumăm extrem de mult cu problemele pe care le avem, cu tot felul de scenarii, cu îngrijorările viitorului, cu regretele trecutului, fierbem în noi și nu ne ridicăm, nu ne exploatăm potențialul. Principalul cost al excesului de siguranță este subdezvoltarea potențialului propriu, ca individ și comunitate, bineînțeles. O comunitate care tot timpul se apără nu poate să se dezvolte. Mi-aduc aminte una dintre remarcile celebre ale lui Karl Kraus – un prusac extrem de deștept. Și el spunea așa: „Cine se apără tot timpul nu câștigă niciodată”.

Hai sa ne uităm, de exemplu, la arhitectura din Evul Mediu. Cetățile care și-au înălțat foarte mult zidurile ca să se apere de prezumtivi atacatori, la un moment dat au intrat în colaps, pentru că zidurile erau prea înalte, le împiedicau să se dezvolte. Au câștigat cetățile care au ieșit în afara zidurilor. Câștigăm mereu dacă ieșim din sistemele noastre defensive. Bineînțeles că riscăm, bineînțeles că uneori riscul este letal, dar e singura modalitate prin care noi ne putem exploata potențialul și ca indivizi, și ca națiune, comunitate etc.

Poți să vezi anxietatea cuiva uitându-te nu numai la ce simte, ci uitându-te la cât de mult se apără. Hai să ne închipuim că mergem într-o cetate medievală și întrebăm pe oamenii de acolo: „Vă e frică sau nu vă e frică?”. Mulți dintre ei vor spune „Nu ne e frică, uite câte ziduri avem, uite cât de înalte sunt, uite cum în fiecare zi mai punem o piatră ca să le înălțăm, cum să ne fie frică?”. Și, într-adevăr, subiectiv, lor nu le e frică, dar poți citi măsura fricii lor în cât de înalte sunt zidurile și în cât de multe resurse alocă pentru înălțarea lor.

La fel e și cu oamenii. Poți să vezi frica cuiva nu neapărat în cât de fricos se simte sau în cât de anxios îți spune că se simte, ci uitându-te la cât de defensiv este, cât de mult se protejează. Se protejează de aproape orice: evită locurile care s-ar putea să fie periculoase, cere supraasigurări pentru orice mărunțiș, când pleacă în concediu dă de 20 de ori telefon să se asigure că totul e ok, că rezervarea e făcută, că vor ajunge la timp, citește toate review-urile despre un loc unde vrea să meargă ca să fie sigur că nu cumva o dă în bară. Și vedem anxietatea în aceste măsuri de supraasigurare. Oamenii care sunt înfometați de supraasigurări – de fapt în spatele acestei supraasigurări pe care ei adesea o numesc altfel, o numesc prudență, o numesc înțelepciune, o împachetează într-o teorie așa, plăcută, care să le protejeze egoul – ascund în spatele acestor etichete o uriașă, o enormă frică.

Andreea Roșca

N-aș vrea să trecem peste călătoria ta în jurul lumii fără să te întreb un lucru care mi se pare foarte interesant, și anume cum v-ați găsit voi loc să dormiți într-un loc ca Siberia, de exemplu. Care a fost abordarea?

Mircea Miclea

Am mers până unde ne ducea trenul. Am stabilit câteva repere: orașele mari, orașele care erau pe fluvii. De regulă, luam trenul, orice fel de tren, și mai ales trenul de clasa a treia sau a doua, trenuri din astea obișnuite, pentru că scopul meu și al fiului meu a fost de a cunoaște oamenii. Oamenii îi cunoști stând cu ei, mișcându-te lângă ei, nu în hoteluri de 4 sau 5 stele. Ai aceeași experiență într-un hotel de 4-5 stele în orice parte a lumii, adică zero experiență. Nu e viață reală. Fie că ești în nord, în sud, în est sau în vest, e aceeași poveste.

Mergeam în acele orașe unde găseam câte un fluviu mare. Fiul meu înota mereu în fiecare fluviu, este probabil o modalitate a lui de a-l lua în posesie. Și mă duceam la gară, întrebam pe acolo unde se poate dormi. Depinde și cât de mult stăteam într-un anumit oraș. Uneori dormeam prin parcuri, alteori prin gări. Asta era toată ideea, să avem experiența unei lumi reale, dacă vrem să ne îmbogățim. În final, ceea ce ne dă putere este faptul că asimilăm din diversitatea lumii. Cu cât avem în mintea noastră și în sufletul nostru mai multă diversitate, cu atât suntem mai echilibrați, suntem mai acasă în lumea aceasta. Invers, dacă începem să evităm anumite lucruri, și le evităm sistematic, atunci acele lucruri care sunt sistematic evitate încep să devină inconfortabile, iar apoi creierul începe să le socotească ca fiind periculoase.
Ce vreau să spun este că semnificația pe care creierul nostru o dă unor situații sau unor obiecte este în mare măsură dependentă de atitudinea pe care o avem față de situația respectivă. Să presupunem, de pildă, că evit o situație în care trebuie să mă confrunt cu o autoritate – autoritatea poate fi un profesor, șeful, un vecin mai agresiv ori cineva din trafic. Evit – o dată, de două ori, de mai multe ori. La un moment dat, dacă vreau să înfrunt o astfel de situație, creierul îmi dă o reacție de anxietate, pentru că el consideră, pe baza fișierelor pe care le are, că, dacă am evitat de atât de multe ori o astfel de situație, probabil că e periculoasă. Adică indexează ceva ca fiind pericol din cauza atitudinii mele față de acel ceva. Cu cât evităm mai mult, cu atât, pe termen lung, devenim mai anxioși. Invers, dacă ne confruntăm cu o anumită situație, avem mai multe șanse de a rămâne echilibrați.

Andreea Roșca

În momentul ăsta, ne e oarecum frică de oamenii de lângă noi. Sunt o grămadă de situații care erau normale în viața de acum doi ani și care acum nu mai sunt normale deloc, și pe care le evităm: de la ideea de a ne apropia de oameni până la a atinge diverse obiecte în spațiul public, de la locul în care stăm într-un restaurant la cât de tare ne apropiem sau nu de chelner când ne ia comanda. Toate lucrurile astea schimbă oare ceva în noi?

Mircea Miclea

Fiecare are dreptul să-și stabilească factorul lui de siguranță, adică de unde încolo se simte în siguranță. Unii au un nivel mai scăzut, alții un nivel mai ridicat. Dar dincolo de această libertate, de a ne stabili fiecare pentru noi de unde încolo ne simțim siguri, trebuie să fim conștienți de consecințele opțiunilor noastre. Dacă avem un factor de siguranță foarte ridicat – de exemplu, cum sunt boilerele, 6 –, atunci să nu ne mirăm că fierbem și nu ne ridicăm de la pământ, că nu mai avem curajul să investigăm idei noi, să ne asumăm inițiative noi, să ne confruntăm cu situații problematice – să nu ne mirăm. Este consecința acestei alegeri. Am ales să ne simțim în siguranță, OK, atunci avem costuri.

Trebuie să ne gândim, fiecare dintre noi, ce vrem să facem, cât de mult din potențialul nostru vrem să exploatăm. În final, ce vrem, să ne simțim în siguranță stând într-o închisoare? Nu cred că e o idee bună. Cred că omenirea a progresat pentru că oamenii au experimentat, au ieșit din zonele lor de siguranță și s-au confruntat cu nesiguranța. Oamenii aceștia au făcut posibil progresul, nu cei care au vrut să se simtă mereu în siguranță.

Andreea Roșca

Îmi place foarte mult metafora cu cetatea și îmi vine în minte contrastul dintre cetate și bazar, dintre cetatea care este închisă între zidurile ei, aproape impenetrabilă (asta înseamnă că nimic nu intră și nimic nu iese), și bazarul care este o continuă evoluție, un continuu experiment, care aproape că nu are granițe între interior și exterior.

Mircea Miclea

Mi se pare o metaforă foarte bună. Știi, dacă stai într-o cetate, e ca în titlul cărții lui Kundera, „Viața e în altă parte”. Așa se întâmplă și cu noi, dacă stăm foarte mult închiși în cetățile noastre, pe care ni le construim ca sa ne simțim în siguranță, printr-o serie întreagă de supraasigurări, atunci trebuie să înțelegem că viața e în altă parte.

Andreea Roșca

Vorbești despre faptul că istoria este clădită pe speranță. Și, în același timp, despre faptul că trăim într-o cultură a fricii. La un nivel mai mare, ce înseamnă lucrul ăsta și care sunt consecințele, dacă privim dincolo de persoana fiecăruia dintre noi?

Mircea Miclea

S-a instalat în ultimele decenii, mai ales în lumea occidentală, un fel de cultură a fricii, care, din păcate, și datorită acestei pandemii, s-a accentuat și mai mult. Sunt mai multe motive pentru care s-a consolidat această cultură a fricii și a devenit excesivă, adesea paralizantă, blocantă. Uneori sunt pagube colaterale ale unor factori extrem de pozitivi.

Un exemplu de motiv este globalizarea. Cu cât globalizarea avansează, cu atât crește gradul de incertitudine. Înainte, prețul de la pompa de benzină era dat de ce se întâmpla în economia națională. Acum, prețul benzinei la pompă este dat de ce se întâmplă pe bursa din New York, prețul locuinței pe care vreau s-o închiriez depinde de ce se întâmplă în Statele Unite – vezi ultima criză economică. Sunt tot mai mulți factori care nu sunt locali, care au pornit din altă parte și care-ți tulbură viața ta cotidiană, în locul în care stai. În mare, gradul de predictibilitate a crescut datorită globalizării, care are foarte multe efecte pozitive, dar a adus cu ea și o creștere a incertitudinii și a impredictibilității. 

Un alt motiv care a hrănit această cultură a fricii este progresul științific incredibil care s-a întâmplat în ultimele decenii, care a produs nu numai o creștere a nivelului de cunoaștere, a produs o creștere și mai mare a necunoașterii. Trebuie să ne închipuim cunoașterea ca fiind un cerc. Cunoașterea este în interiorul cercului, necunoașterea este linia care trasează cercul. Dacă crește gradul de cunoaștere, cercul devine mai mare, dar asta înseamnă și că periferia lui se extinde – adică necunoașterea este și mai mare.

De aceea știm mult mai multe lucruri acum, dar suntem mai anxioși decât atunci când știam mai puține lucruri, pentru că necunoașterea a crescut într-un ritm mult mai rapid decât cunoașterea. 

Al treilea factor pe care l-aș putea invoca azi, și mă rezum la atât, este marketingul. Frica vinde foarte bine. E suficient să spui cuiva că ceva este un pericol și apoi să prezinți soluția ta ca apărare față de acel pericol ca să se cumpere mult mai bine. Asta a fost una dintre descoperirile majore în marketing: să avem mereu amenințări – și atunci se vinde bine. Uitați-vă la emisiunile de știri: creează mereu informații negative, care se vând mult mai bine decât cele neutre sau decât cele pozitive. Uitați-vă la sistemele de asigurări de sănătate, de asigurări de locuințe…

Andreea Roșca

…La industria farmaceutică și mesajele sale…

Mircea Miclea

Aici este un fenomen și mai interesant. Am făcut la un moment dat o analiză a situației. Dacă te uiți, obiectiv vorbind, la riscurile asupra sănătății din 1950 și 2015 (până atunci am analizat povestea asta), riscurile pentru sănătatea oamenilor s-au redus dramatic – din cauza noilor tehnologii medicale, a medicamentelor etc. Speranța de viață în 2015 era mult mai mare decât în 1950. Eram mult mai multă vreme sănătoși, mult mai mulți dintre noi. În schimb, health anxiety, anxietatea legată de problemele noastre de sănătate, a crescut semnificativ din 1950 până în 2015. Obiectiv, avem o reducere a riscurilor, subiectiv, avem o creștere a anxietății.

Așadar, din globalizare, din progresul cunoașterii, care a dus la un și mai mare progres al non-cunoașterii, din faptul că marketingul și-a dat seama că poate câștiga din marketizarea fricilor, a pericolelor, avem în momentul de față o cultură majoră a fricii. Oamenii consideră mai degrabă că sunt în fața a tot soiul de pericole, deși trăim într-o lume mult mai bună decât alte lumi de dinaintea noastră. Ne e mult mai teamă, deși o ducem mult mai bine.

Andreea Roșca

Care este relația dintre genul acesta de cultură și ideea de progres?

Mircea Miclea

Eu aș face o predicție riscantă: dacă vom continua să rămânem într-o cultură a fricii, riscul este ca progresul, la un moment dat, să fie tot mai lent. Dacă ne uităm în istorie, atunci când ne-am asumat mai multe riscuri, progresul a fost mai rapid (a fost mai rapid în Renaștere sau în Antichitate, pentru că oamenii călătoreau, își asumau riscuri); mult mai mic a fost progresul în Evul Mediu, când oamenii stăteau în aceleași locuri, protejați de divinitate. Protecția excesivă nu stimulează progresul.

Andreea Roșca

Totuși, dacă te uiți la societatea de astăzi, putem să spunem că viteza de schimbare și viteza de progres tehnologic nu a fost niciodată mai mare. Și asta este demonstrabil, de exemplu, cu cât ia unei tehnologii de la momentul în care este inventată până când devine normă, devine mainstream. Nu am mai trăit niciodată așa ceva în istoria omenirii. Deci există progres, e exponențial aproape.

Mircea Miclea

Indiscutabil. Dar să nu uităm că acest progres a fost făcut de niște generații care au fost mai puțin contaminate de această cultură a fricii. Vom vedea ce vor face aceste generații care sunt mult mai contaminate de cultura fricii. Vom vedea care va fi capacitatea lor de a-și asuma riscuri. Mi-aduc aminte, acum câțiva ani buni circula pe net o poveste scurtă, era ceva în genul acesta: „Noi, generația celor peste 40 de ani, ar fi trebuit să fi murit demult, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, am băut apă de la cișmea, nu din sticlă sigilată, am mâncat mere din pom, nu din supermarket, am făcut baie în lac, nu doar în bazine dezinfectate, prin urmare ar fi trebuit să fi murit de mult. Noi le-am oferit copiilor noștri o siguranță mult mai mare. Ei merg cu bicicleta cu cască, mănâncă numai anumite alimente, fac baie numai în bazine. Întrebarea este – așa continua textul – oare ei își vor asuma riscurile pe care ni le-am asumat noi în a dezvolta lumea? Pentru că noi am dezvoltat computerele, noi am dezvoltat tehnologiile genetice etc.”. Să sperăm că vor putea să facă lucrul acesta, dar vreau să spun încă o dată: cred că frica duce la reducerea experimentărilor și reducerea experimentărilor duce la regres sau la încetinirea progresului.

Andreea Roșca

Chan Hellman, un autor care vorbește despre o știință a speranței, spune că speranța e definită de trei lucruri: a avea obiective, a avea abilitatea de a-ți imagina drumurile către obiectivele respective și a avea credința că poți să ajungi unde vrei urmând drumul respectiv, deci să ai încredere că lucrul ăsta e posibil. Mi s-a părut foarte interesant, pentru că am sentimentul că ne-am pierdut și abilitatea, și capacitatea de a ne imagina, odată cu această frică, dar și încrederea că există un drum pe care putem să mergem. 

Mircea Miclea

În spatele speranței cred că stă încrederea. Dacă ai încredere, poți spera, dacă nu ai încredere, nu speri. Eu n-aș invoca acum un text științific, deși aș putea, dar aș invoca o remarcă extraordinară a Apostolului Pavel vorbind despre credință (el, desigur, se referă la credința în Dumnezeu). Și spune: „Căci noi credem ceea ce nu vedem, căci dacă vedem, la ce bun să mai credem?”. Adică, ceea ce spune el este că adevărata credință este cea la care ajungi fără să ai toate dovezile necesare și suficiente ca să crezi. Este asumarea unui risc. Ai niște dovezi, știi că nu sunt destule, și atunci tu adaugi asumarea riscului. Dacă adaugi asumarea riscului, ajungi la adevărata credință, cea care poate muta munții. O credință care rezultă numai pe bază de dovezi are puțină valoare adăugată.

Același lucru este valabil când e vorba de încrederea în noi. Dacă așteptăm să avem toate dovezile necesare și suficiente ca să credem în noi, probabil că o să așteptăm mult și bine. Sau, la un moment dat, vor veni, și o să ajungem să credem în noi pe baza acestor dovezi – dar această credință nu aduce mai nimic în dezvoltarea noastră, în ce facem noi, în modul în care ne raportăm la alții. Adevărata încredere este atunci când nu ai toate dovezile că merită să crezi în tine, dar îți asumi riscul că vei reuși. 

Asta este adevărata încredere, ca și adevărata credință, cum spunea Pavel, și cred că această credință – care adesea nu este bazată pe fapte, este alimentată emoțional – poate să schimbe realitatea. Să luăm un exemplu, cu date din Statele Unite. Sunt câteva lucruri extrem de interesante apropo de antreprenoriat. Prima categorie de date spune așa: dacă deschizi o firmă, dacă ai un startup, ai 80% șanse să dai faliment în primii doi ani. A doua categorie de date spune: media câștigurilor antreprenorilor este mai mică decât media câștigurilor angajaților. Acum, dacă mintea noastră ar fi numai evidence-based, adică dacă ne-am baza numai pe date și pe logică, ar trebui să fii nebun să te mai apuci să faci vreo afacere, pentru că ai 80% șanse să dai faliment și pentru că oricum, chiar dacă nu dai faliment, tot nu o să câștigi mai mult decât dacă ai fi angajat la stat. Și totuși, vine din când în când câte un om și spune: „Dar mie nu mi se va întâmpla lucrul ăsta, eu o să reușesc”. Are vreo dovadă necesară și suficientă? N-are. Intervine afectivitatea lui, care îl face să creadă înt-o iluzie, că el va fi altfel decât ceilalți și că el va reuși acolo unde alții n-au reușit.

Exact această atitudine, care e dincolo de date și de logică, înseamnă încredere așa cum am vorbit despre ea: ai niște dovezi, dar nu sunt suficiente, pui lângă ele asumarea riscului și atunci ajungi la încredere. Și uite-așa apare un Steve Jobs, și uite-așa apare un Bill Gates, și uite-așa se schimbă lumea, de către acești antreprenori care nu ascultă de date și de logică. Ăsta este segmentul ăla din populație care schimbă realitatea în ciuda datelor. Altfel, dacă ne-am uita la date, atunci n-am mai face nicio afacere. Nici nu ne-am mai căsători. Dacă noi mergem la Starea Civilă și ne întreabă cineva: „Domne, de bună voie și nesilit de nimeni, te căsătorești?” ar trebui, dacă am fi ființe complet raționale și ne-am baza numai pe date și pe rațiune, să luăm datele statistice – să ne uităm cât la sută dintre cei care se căsătoresc divorțează și apoi, dintre cei care nu divorțează, câți o duc rău – și, dacă le-am pune cap la cap, cred că am spune „nu”. Din fericire, vine angajamentul afectiv, faptul că eu iubesc persoana cu care vreau să mă căsătoresc și mă gândesc că mie nu mi se va întâmpla lucrul ăsta (și ceilalți care au divorțat au spus la fel). Nu contează, scurtcircuităm datele și logica printr-un angajament, printr-o credință. Nu putem progresa fără credință, adică fără speranță.

În final, asta voiam să scot în evidență, că unul dintre motoarele esențiale de dezvoltare este această speranță, care se bazează pe încredere, și care uneori trebuie să scurtcircuiteze datele. Cei care sunt foarte realiști se pot adapta, dar ei nu schimbă lumea. Ca să schimbi lumea trebuie să ai o distorsiune ușoară, în sens pozitiv, a reprezentării despre lume. O iluzie. Nu mare, dar trebuie s-o ai. Trebuie să te abați un pic de la realitate. Sunt și studii în psihologie despre asta, se numesc „iluzii pozitive”. Oamenii care fac mai multe lucruri și sunt mai performanți sunt cei care cred despre ei că sunt ușor mai capabili decât sunt – nu mult, ușor. Că viitorul este ușor mai bun decât va fi și că e mai controlabil decât efectiv poate fi. Acești oameni se simt mai bine în pielea lor, fac mai multe lucruri decât realiștii. Dincolo de date, care sunt extrem de importante, dincolo de logică și de știință, care este și ea extrem de importantă, ne trebuie și încredere, un gram de iluzie, de speranță.  

Andreea Roșca

Există vreun fel în care putem cultiva aceste lucruri, în care putem practica arta speranței și a iluziei pozitive? Îmi pare că timpul pe care îl traversăm ne determină să trăim, așa cum spui, în lumi din ce în ce mai mici, mi se pare că trăim o antiteză a ceea ce am avea nevoie ca să creăm lucruri, ca să sperăm, ca să ne construim o carieră, un business, orice, așa cum ne dorim. Am sentimentul că regresăm din punctul ăsta de vedere în perioada asta.

Mircea Miclea

O să continui logic ceea ce-am spus înainte, că pentru a avea speranță și încredere trebuie niște date, niște rezultate, trebuie sa avem niște dovezi, dar nu sunt suficiente, și că trebuie să adăugăm la ele asumarea de riscuri.

Așadar, ce ne trebuie ca să ne antrenăm capacitatea de a spera? Ne trebuie întâi de toate niște rezultate, trebuie să avem niște dovezi că suntem capabili să ducem la bun sfârșit niște lucruri. Ce înseamnă la modul cotidian, de pildă? Înseamnă că eu îmi stabilesc o agendă pentru ziua de mâine și încerc, în ciuda stărilor pe care le simt – că sunt trist, sunt apatic, sunt frustrat – să realizez cât mai multe dintre lucrurile pe care mi le-am scris în agendă. Și mâine fac la fel pentru poimâine, și poimâine pentru ziua următoare – și în felul acesta, ofer creierului meu o colecție de experiențe din care el poate deduce faptul că, de regulă, eu pot să obțin rezultatele pe care mi le doresc.

Această experiență pe care o dobândesc nu stând și reflectând, ci făcând, transpirând, obținând rezultate, este inputul pe care creierul meu îl dă când e să fac o predicție despre viitor. Dacă mă duc în Siberia și sunt obișnuit să-mi rezolv problemele în viața mea cotidiană, când creierul meu se întreabă „Și cum o să te descurci în Siberia?”, el face o predicție de genul „Habar n-am cum, dar te vei descurca cumva. Uite, am niște fișiere aici la mine care spun că, de regulă, te descurci, rezolvi cumva problema, chiar dacă ți-e greu”.
Vedeți, deci, ne trebuie o colecție de rezultate pentru ca să putem să sperăm. La speranțe nu vom ajunge frecând menta sau fiind zen, pentru că n-o să avem rezultate. Speranța se bazează pe experiența căpătată din acțiune, nu din reflecții.

Andreea Roșca

Speranța e bazată pe experiență și experiența, pe acțiune, nu pe reflecție. Ambele sunt importante, totuși. Mă întreb care e rolul uneia și care-i rolul celeilalte?

Mircea Miclea
Experiența este extrem de importantă pentru că amigdala (și nu vreau să intru în detalii de neuroștiință), care este o zonă din creier foarte importantă pentru emoțiile noastre, inclusiv pentru frică, în mare măsură, este modificabilă mai mult prin experiențe decât prin raționamente. Îți reduci anxietatea dacă îți dovedești că poți să faci lucruri prin experiențe, nu că te gândești că ai putea să faci lucruri. Pentru că amigdala este o formațiune subcorticală apărută în perioada reptiliană, când nu erau argumente raționale, nici limbaj nu era.

Numărul de sinapse de la amigdală la cortexul prefrontal, care este, grosso modo, sediul raționamentului analitic, e mult mai mare decât invers, de la cortexul prefrontal la amigdală. Altfel spus, amigdala influențează mult mai mult gândirea decât gândirea influențează amigdala. De la amigdală spre cortex este o autostradă, de la cortex spre amigdală este o potecă – pe care o modificăm în primul rând prin experiențe, confruntând, nu evitând, cum spuneam vorbind despre antrenamentul speranței. 

A doua modalitate este aceea de a a-ți asuma riscuri, de a adăuga asumarea de riscuri, știind că niciodată nu o să ai dovezi suficiente. Asta se poate face pe bază de modele. De exemplu, pe baza Cultului Eroilor. Dar eroii nu mai sunt la modă, noi suntem o cultură care prețuiește mai mult victimele decât eroii, nu avem modele prea multe care să-și asume riscuri pe care noi să le imităm. Sigur că sunt, dar nu mai sunt atât de valorizate. Victima e valorizată mai mult decât eroul. Uită-te și la filmele pe care le vedem acuma, chiar dacă avem filme cu eroi, întâi eroii sunt victime, ca să trezească simpatia spectatorilor, a celor care vizionează filmul. Vine cineva și-i omoară câinele, la care ține foarte mult, sau îi omoară familia, și după aceea el devine un erou, dar întâi e victimă. Eroii nu se mai bucură de prea mare simpatie… Eventual supraeroii (sau supereroii) se bucură de simpatie, dar asta este expresia unui ego infantil, numai când suntem copii credem în supraeroi. Din păcate, am ajuns să vedem că și populația adultă începe să se uite la filme cu supereroi. Asta arată un fel de infantilism mental, trist că-i așa. Sau e o aspirație, cum zici, dar e atât de îndepărtată… Copiii cred în supraeroi, pentru că e atât de departe de ceea ce ei sunt, dar dacă adultul începe să creadă în supraeroi… Adultul nu trebuie să creadă în supraeroi, trebuie să creadă în eroi. 

Andreea Roșca

Când spunem eroi, ne referim la personaje din acestea mitice aproape, cum este regele Carol, sau ne referim și la personaje mai din zilele noastre?

Mircea Miclea

Un chirurg bun care stă noaptea și face o operație de 5-6 ore și dimineața se spală pe față și doarme două ore într-un pat de spital și se apucă de o altă operație e un erou, e un erou incredibil. Nu trebuie să ne zăngănim săbiile sau să ne batem lancea de scut ca să fim eroi. Eroismul e dat de capacitatea noastră de a face ceva cu ceea ce a făcut viața din noi. Jean Paul Sartre a spus despre istorie un lucru care sună cam așa: „Nu contează atât de mult ce face istoria din noi, contează ce facem noi cu ceea ce istoria a făcut din noi”. Adică, ne asumăm niște responsabilități, nu tot timpul dăm vina pe trecut. Parafrazându-l, revenind la viața noastră cotidiană, nu contează atât de mult ce a făcut viața noastră din noi până la un moment dat. Că, de regulă, nu a fost prea prietenoasă cu noi: nu ne-am ales noi părinții, nu am decis noi dacă se certau sau nu se certau, nu am decis noi în ce oraș sau în ce zodie ne-am născut, nu am decis nimic, am încasat-o de regulă, pentru că aveam dependențele noastre de ei și atunci a trebuit să stăm acolo.

Și începe partea a doua, când suntem adulți, unde, parafrazându-l pe Sartre, „ce fac eu cu ceea ce viața a făcut din mine?”. Dacă nu mă victimizez și încerc să fac ceva din ce a mai rămas din ceea ce a făcut viața din mine, atunci sunt un erou. Altfel, dacă mă resemnez și fac din prezentul și viitorul meu o notă de subsol la trecutul meu, care probabil că e traumatic, atunci nu sunt un erou, sunt o victimă. Asta e diferența dintre o victimă și un erou: o victimă face din prezentul și viitorul ei notă de subsol la trecutul ei, un erou face din prezentul și viitorul lui altceva decât ar fi făcut trecutul din el. Contează ce facem noi cu ce a făcut viața din noi.

Andreea Roșca

În înțelegerea mea, cultul eroului era mai degrabă legat de ce am spus mai devreme, de aceste personaje mai mari decât viața. Dar înțeleg din ce spui tu că această cultură a eroului n-are legătură cu niște nume, niște personaje istorice, ci are legătură cu felul în care ne percepem fiecare dintre noi viața, dar și sensul.

Mircea Miclea

Exact. Și cu atitudinea pe care noi o avem față de ceea ce ni s-a întâmplat până la un moment dat. De regulă, viața nu e blândă cu noi, majoritatea o încasează de la viață, sunt doar câțiva norocoși care o duc bine. Dar urmează partea a doua, atunci când ești adult, ești responsabil, ești conștient, și atunci se pune problema „ce faci tu cu ceea ce viața a făcut până atunci din tine”. Faci, cum am spus, din prezentul și viitorul tău, note de subsol de la trecut, adică spui „N-am ce să mai fac, uite în ce familie am crescut, uite în ce țară m-am născut, uite câte traume am suferit, deci sunt o victimă și n-am ce să fac decât să fiu o anexă la trecutul meu”. Sau, având toate lucrurile acestea, încep să spun „Bun, și acum e partea a doua a filmului. Ia să văd eu ce pot face din ce a rămas”. Și încerci să faci ceva, te reinventezi, te reconstruiești, adică faci din prezentul și viitorul tău altceva decât ar fi vrut să facă trecutul din ele. Te ridici deasupra trecutului tău. Ăsta e eroismul. Ăsta e eroismul cotidian, pe care unii reușesc să-l atingă, alții nu reușesc să-l atingă.

Andreea Roșca

Și dacă ne gândim la un ansamblu mai mare, la o comunitate, la o țară, la un oraș, ce înseamnă esența acestei culturi?

Mircea Miclea

Înseamnă că dacă noi nu o să începem să ne dăm seama că trebuie să facem ceva cu ceea ce a făcut istoria din noi și ne tot victimizăm – că uite ce ni s-a întâmplat nouă acum 100 de ani, 200 de ani, 300 de ani, că au venit când turcii peste noi, când austriecii, când rușii și așa mai departe, și ne poziționăm mereu în victime –, atunci vom face din prezentul și viitorul nostru o anexă la trecutul nostru. Dacă o s-o ducem tot așa, o să devenim o populație vorbitoare de limbă română undeva în spațiul carpato-danubiano-pontic, fără stat, fără națiune, fără nimic. Dacă însă nu mai continuăm să ne victimizăm și realizăm că da, istoria a fost cum a fost, nu neapărat foarte prietenoasă cu noi, dar ia să vedem ce putem face din ceea ce a rămas, și încercăm să avem niște proiecte – pentru că ne trebuie proiecte în care să credem, pe care să credem că le putem realiza –, poate că o să dăm chix, nu contează, dar trebuie să începem să le facem. Uneori un eșec spectaculos este mai bun decât o reușită lamentabilă, dar nu trebuie să ne mulțumim cu o reușită lamentabilă.

Mi-aduc aminte ce scria în Apocalipsă. Nu știu de ce îmi vine acum să invoc tot felul de texte religioase. Dar, dacă te uiți acolo, la textul despre Apocalipsă, e o chestiune foarte interesantă, trebuie învățat din asta. Acolo sunt prezentate toate bisericile, vreo șapte, parcă, din Asia Mică, și despre fiecare spune: „O, tu, biserica cutare, ai făcut nu știu câte păcate, dar te iert, și cutare, ai făcut păcate, dar te iert”. Despre una singură spune: „Iar tu n-ai fost nici caldă, nici rece. O, dacă ai fi fost măcar caldă sau măcar rece. Așa că de tine mă voi lepăda”. Adică călduții nu ajung în rai, nu sunt mântuiți. Apocalipsa îi ia în primul rând pe ăștia călduți. Asta vreau să zic, că stând așa călduți, nici calzi, nici reci, nu vom avea vreun viitor ca societate.

Andreea Roșca

N-aș vrea să încheiem conversația noastră înainte să vorbești un pic despre o latură a vieții tale despre care nu știu cât de mulți știu oamenii, și anume aceea de antreprenor.

Mircea Miclea

Eu încerc mereu, ca exercițiu, apropo de exercițiile de sănătate mintală, să fiu consistent. Adică ceea ce zic sau gândesc să încerc să fac, nu să zic una și să fac alta, să fiu inconsistent, pentru că ăsta mi se pare începutul unui dezechilibru mintal. Prin urmare, am început să fac antreprenoriat, aș spune, tocmai din acest motiv. Eram la Universitate, eram cancelarul general al UBB-ului, am ținut tot felul de conferințe despre antreprenoriat, am scris câteva studii despre antreprenoriatul universitar, am fost la o conferință a rectorilor la Zurich în care am vorbit despre universitatea antreprenorială. Ei, și am încercat, după ce am tot scris lucrurile astea, să vedem dacă nu cumva putem să facem antreprenoriat universitar real. A apărut o oportunitate la un moment dat de a face, pentru un proiect cu Banca Mondială, niște teste computerizate. Și m-am dus cu propunerea la senatul Universității și la rectorat. „Acum e momentul să facem un spin off”, le-am spus – pentru că nu se puteau accesa fondurile respective ca universitate, ci doar printr-o companie. Știi ce mi-au răspuns? Ce, dragă, să fac cu Universitatea, vreau să o transform într-un butic, ce vreau, să devină buticar? Și m-am enervat atât de tare că atunci am înființat Cognitrom. Am zis, da, bine, nu faceti voi, nu-i nimic, o fac eu. Nu pot să trăiesc schizofrenia asta, în care eu să vorbesc că trebuie să exploatăm cunoașterea și să facem cercetare-dezvoltare aplicativă. Nu pot să trăiesc, să vorbesc una și să fac alta. Când am deschis firma asta, prietenii mei au râs de mine: o să câștigi tu din cercetare-dezvoltare când o să facă plopul pere. Am spus „altceva eu nu știu să fac, decât ceea ce vreau să fac”. Acum e o carte câștigătoare și încep să vorbească alții că da, ar trebui să fie făcută universitatea antreprenorială, mă rog, trebuia făcută de 20 de ani, din păcate. Dar de aceea am ajuns antreprenor, ca să fiu consecvent cu mine însumi. Și cred că se întâmplă cu cunoașterea la fel ca și cu orice altă resursă, de exemplu, resursele naturale. E important să avem resursele, dar e la fel de important să exploatăm resursele. Degeaba avem resurse dacă nu le exploatăm, degeaba avem aur dacă nu-l exploatăm – tot săraci rămânem, indiferent ce avem. La fel și cu cunoașterea. Degeaba avem cunoaștere stocată în biblioteci, baze de date, Google etc. Dacă nu exploatăm cunoașterea ca să rezolvăm probleme concrete, atunci tot săraci și proști suntem, pentru că exploatarea este cel puțin la fel de importantă ca și posesia de cunoaștere. Asta este ceea ce fac eu: exploatez cunoașterea pentru a rezolva problemele oamenilor. De asta construiesc soluții, teste online de terapie, cum sunt Paxonline sau Depreter sau altele, pe care acuma le lansez, în curând. Asta fac, exploatez cunoașterea.

Andreea Roșca

O să pun trimiteri la toate lucrurile despre care am vorbit în notele de la interviu. Așa că oamenii te vor putea găsi pe cele trei platforme, dar am văzut un lucru interesant. Tu nu ai niciun fel de cont de social media? Există un motiv anume sau e doar o chestiune de timp, adică n-ai timp să intri?

Mircea Miclea

Mă simt responsabil să răspund la ceea ce oamenii îmi scriu în social media și atunci, ca sa nu mai pun încă o presiune pe mine, nu mi-am deschis niciun cont pe social media și cred că voi continua la fel. Poate că pierd în socializare, dar câștig timp de reflecție. Pentru mine e mai important să am timp de reflecție decât să am timp de expunere, de socializare. Probabil că pierd și niște bani cu chestia asta, dar nu mă interesează. Sunt în criză de timp de gândit, nu sunt în criză de expunere sau de imagine. Nu mă interesează aspectul asta, mă interesează să am un pic mai mult timp să reflectez mai mult.

Asta este una dintre problemele majore cu care ne vom confrunta. E tot mai multă informație în jurul nostru, tot mai accesibilă, și atunci avem riscul de a gândi tot mai puțin. Luăm informația, nu mai reflectăm asupra ei, atunci și manipularea va fi mai mare, și cred că este un mare risc. Eu nu vreau să mă las chiar așa dus de val, știind despre acest risc, și încerc să-mi acord timp de reflecție. Nu e o carte neapărat câștigătoare – dacă reflectezi mult, câteodată îți pierzi prietenii, ieși din echo chamber, nu mai gândești ca toți ceilalți, nu mai ești băiatul ăla din gașcă, ești deviant și atunci se uită ciudat la tine. Prefer să gândesc ca să fiu liber decât să stau cu tot ceilalți, dar să nu fiu liber. Nu mă interesează socializarea, mă pasionează mai mult libertatea. Și cred că principalul mod de a fi liberi într-o lume suprasaturată de informație este de a avea mai mult timp de reflecție. Altfel, informația va face ce vrea cu noi.

Andreea Roșca

E interesant că, fără reflecție, acțiunea de care vorbeam mai devreme nu este altceva decât mișcare browniană…

Mircea Miclea

Cred că oamenii pot să intre în două categorii: oameni bălți și oameni râuri.
Oamenii bălți sunt oamenii care sunt foarte sensibili la ceea ce se întâmplă în jurul lor, reacționează repede, imediat simt din ce parte bate vântul, își schimbă direcția dacă bate din altă parte, se mișcă foarte sensibil în funcție de ceea ce se întâmplă în context. În realitate, ei stau pe loc. În realitate, pe termen lung, se înnămolesc și devin mlaștini. Ăștia sunt oamenii bălți.

Oamenii râuri sunt cei care au un proiect personal sau niște obsesii, niște lucruri în care cred, și încep să meargă în direcția respectivă. Sigur, au și zile foarte proaste, ca orice râu care e la început, care pică și se sparge în nu știu câți stropi, și matca e greu de făcut la început, dar după aceea e mai adâncă, și mai adâncă, și după aceea ești un râu care curge într-o direcție clară, tot mai liniștit și tot mai puternic. Ăștia sunt oamenii râuri. Oamenii care au vectori, care tot timpul spun „OK, și care îi vectorul meu? Încotro mă duc eu?”. Nu contează ce se întâmplă în jurul lor, chiar dacă vine o furtună peste ei, mai ies din matcă, dar revin. Eu cred că mai degrabă e important să fim oameni râuri decât oameni bălți, care avem vectori și reflectăm asupra noastră și asupra informației pe care o primim, și nu să ne uităm mereu la alții. Dar, repet, nu am nimic cu rețelele sociale, dar riscul este să stăm într-un echo chamber acolo, să tot rezonăm la ce se întâmplă în jurul nostru și să nu ne mai descoperim propriul vector, propria matcă.

Andreea Roșca

Spune-mi câteva cuvinte în încheiere, te rog, despre proiectele la care lucrezi acum și te entuziasmează și despre una-două cărți care merită citite, apropo de ce am vorbit noi astăzi.

Mircea Miclea

Lucrez la mai multe lucruri, ca de obicei, dacă întrebi pe cineva dintre ăia care cu adevărat lucrează „La ce lucrezi?”, spune „Lasă-mă că obosesc numai spunând la câte lucrez”. 

Momentan vreau să finalizez o nouă platformă de evaluare și intervenție pentru copii și adolescenți, care realizează două standarde de aur: evaluarea multi-method și multi-informant și intervenția multifocală – adică, scurt spus, cred că este cea mai bună platformă de evaluare și intervenție pentru copii și adolescenți pe plan internațional. Deocamdată va fi în limba română. Se numește Cognikit, peste o lună o lansăm. 

Ce mai lucrez? Îmi țin cursurile la universitate. Și sunt obsedat de o vreme de o temă legată de apărare și libertate. Cât de mult trebuie să ne apărăm și ce se întâmplă cu libertatea noastră. Nu știu dacă o sa am timp să scriu o carte, dacă nu, o să amân. Când n-o să mai pot să fac lucruri o să scriu și cărți.

Andreea Roșca

Ai vreo recomandare de carte care crezi că e interesant de citit în perioada asta?

Mircea Miclea

De o vreme citesc cărți vechi. Pentru că astea noi atât de bine sunt prezentate din punct de vedere al marketing-ului încât, dacă citești ultima copertă, ai crede că toate sunt extraordinare, fantastice, nici nu mai știi ce să alegi. Atunci am luat decizia să iau cărți care au trecut proba timpului, iar două dintre cărțile pe care le-aș recomanda, sunt pe aceeași filieră, sunt scrise de filosofi stoici. Una dintre ele e scrisă de Marcus Aurelius. A fost ultimul mare împărat roman. Ăsta în loc să stea la Roma, în huzur, stătea la frontiere și își apăra imperiul. Și stând acolo singur și confruntându-se în fiecare zi cu moartea, a început să scrie niște lucruri pentru el, nu pentru alții, pentru el, ca să facă față vieții. Cartea se numește „Gânduri către sine însuși”, e fascinantă, ne ajută să facem față unor vremuri tulburi și pline de incertitudine. În aceeași ordine de idei este o carte a lui Seneca, se numește „Scrisori către Luciliu”. Superbă carte. Și amândouă ne ajută să traversăm mai ușor perioade dificile printr-o atitudine stoică – și cred că este atitudinea în care mă regăsesc cel mai mult.

Resurse:

Contacte: Universitatea Babeș-Bolyai,  Cognitrom  Depreter – platformă științtifică pentru burnout și depresie, Paxonline – platformă pentru terapia anxietătii

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși
Seneca – Scrisori către Luciliu

Milan Kundera – Viața e în altă parte

Boilere sau avioane? – articol de Mircea Miclea, edupedu.ro

Oameni menționați: Karl Kraus, Chan Hellman , Apostolul Pavel, Jean Paul Sartre

 

avatar
9 Comment threads
0 Thread replies
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
9 Comment authors
ROTARDianaMariaVictoriaSergiu Recent comment authors
Ana
Ana

Doamne, ce fain e omu asta !

George
George

Andreea, te-am așteptat să revii ca și când…
Mi-a părut deopotrivă rău și bine să ascult povestea ta despre ce ai făcut cât timp ai dispărut din peisaj și a fost moment de inspirație.
Bine te-am regăsit & keep up the great work!

Ioana Idiceanu
Ioana Idiceanu

Mulțumesc cu recunoștință pentru întregul material! No comment!

Simona
Simona

Superb! Multumim de insight! Acest interviu a venit cu atatea metafore frumoase si graitoare, pe modelul dupa care imi conduc viata: triada creatoare a fi – a face – a avea

Sergiu
Sergiu

Excepțional. Acest podcast merită salvat și follow-up periodic…

Victoria
Victoria

Excelent dialog! Iti pune rotitele la treaba, iti pune intrebari dessore tine si iti sugereaza lecturi! Multumim foarte mult amandurora!

Maria
Maria

Tocmai cand nu mai gaseam speranta, citind articolul asta am dat peste incredere

Diana
Diana

O discutie faina! Ma simt inspirata si empowered pentru ca am gasit niste frameworks noi care ma ajuta sa pun in perspective anunite dileme cu care ma confrunt. Love it!

ROTAR
ROTAR

O persoana valida cu interese multiple care prin perseverenta si dedicatie a reusit sa creeze ceva atat pe plan profesional cat si pentru societate.Felicitari!